Fiecare anotimp isi are trairile lui. Dragostea este singura floare care creşte şi înfloreşte fără ajutorul anotimpurilor dar care are o alta culoare in functie de ele...
O pasiune n-are nevoie de motivari, ea nu cere neaparat sa fie inteleasa si explicabila, dimpotriva, incepe acolo unde nu mai e nimic de explicat, sfarsind abia cand simte din nou nevoia de lamuriri.
PENTRU CA:
„Numai cu inima poti vedea lucrurile corect, ceea ce este esential este invizibil pentru ochi.” Antoine de Saint Exupery
Picura cu frunze un octombrie rosu, un noiembrie cărămiziu și gri albăstrui. O noua toamna se scurge pe străzile încă însorite. Aproape nu îți vine sa crezi că este început de noiembrie pentru ca vântul mângăie prea dulce străzile, copacii. Atingând prea ușor frunzele toamna încă nu a reușit să țeasă eternul covor de frunze ce împodobește atât de frumos grădini, livezi, păduri ... Picura culorile intensei toamne și în sufletele noastre nostalgice și cer iertare, iubire, atingerea speranței că se va așterne peste inimile obosite de căutările verii liniștea și căldura picăturilor de frunze țesute cu trăiri, cu amintiri, cu tine, cu noi ...
Emotie de toamnă
Nichita Stănescu
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori, ca or să-mi crească aripi ascuțite
pana la nori, ca ai să te ascunzi într-un ochi străin, și el o să se-nchidă cu o frunza de pelin.
Si-atunci mă apropii de pietre și tac, iau cuvintele și le-nec în
mare. Șuier luna și o răsar și o prefac într-o dragoste
mare.
Si ele sunt suflete, poate reîncarnarea unor fiinţe încercate de viaţa acerbă care nu au ştiut cum sa facă fata vieţii sau nu au avut puterea sa evalueze, călcîndu-și pe inima. De aceea privindu-le de departe, sau privind în ochii inocenţi putem descoperi povesti scrise printre rînduri de frunze ruginii, nostalgii ascultate cu urechile ciulite, sensibilitate furișată printre firele înnourate ale dimineţilor de octombrie ... și ele micuţele feline au povestea lor ...
M-am trezit privind pe fereastra, nu ştiu a cata viata este asta dar îmi aduc aminte ceva în mod cert ...
Sunt mica de tot si cineva mă judeca. Staţi, mă predau! Ce am făcut? Cineva arată cu degetul spre mine si spune ceva într-o limba necunoscută mie. După tonul vocii se pare ca am greşit, nu mi-am invatat nici acum lecţia si de aceea ....
... ia uita-te la mine. Am fost trimisă înapoi la viata anterioara ca sa-mi învăţ lecţia. Ei nu-i rău, e toamna acum si ... si nu ştiu încă ce mă aşteaptă, dar mi s-a spus: "Ia aminte, nu mai repeta aceleaşi greşeli!"
Viaţa este o aventura, trăieşte-o! Uitaţi-va la mine asta fac chiar acum! E frumoasă lumea privită de aici de sus. Sper sa nu am rău de înălţime ...
Cred ca am cobit. Ce se întîmpla? Visez? Auuuuu ... se pare ca aveam întradevar rău de înălţime. Cam tîrziu mi-am dat seama ... visez, visez ...
Uite ce se întîmplă cînd eşti cu capul în nori. Te trezeşti cînd toamna a scuturat bine toţi copacii si un morman de frunze s-au aşternut peste tine. Bine măcar ca mi-am revenit la timp.
Dar am vedenii? Deci e clar încă visez, cu ochii deschiși ... ne vad pe noi în copilărie jucînd ascunselea. Ce copilărie, ce amintiri frumoase ...
Tu obişnuiai sa adormi în după-amiezile însorite tolănit pe băncile din parc. Ziceai tu ca este o treaba magică atunci cînd razele îţi pătrund prin blăniță și lasă acolo particule fine care îţi vor aduce iubirea mea veşnică.
Eu aşteptam venirea ta sa mă furi la joacă, sa alergăm ca nebunii prin parcuri, prin copaci pentru ca iubeam alpinismul, pana cînd ... într-o zi am realizat, crescusem ...
Eram o mica lady alintată. Ofeream tandrețe și iubire dar nu ţie ... iar tu ...
... ca un etern îndrăgostit cerșeai atenţie. Blegule te iubeam dar era secretul meu, pentru ca altfel nu mai primeam pliculețele de Whiskas Supreme
Cînd ți-a văzut privirea aia cerșetoare de dragoste, stăpînei i s-a făcut mila și te-a primit la noi. Dar tu ca un timid ce ești în loc sa-i mulțumești, te-ai rușinat ...
Uite asa ne-am învățat amîndoi lecția pe care refuzam sa o asimilam ... ca doar oferind iubire printr-o noua viata ne purificam sufletele. Ce ai nu-ți amintești? Este puiul nostru cinefil, asta este marele lui hobby
Acum este toamna, anii au trecut, noi am rămas aceeași romantici incurabile. Iubim toamna cu multitudinea de frunze galben-ruginii ce dansează frenetic ...
... iar ție încă iți place sa mă privești admirînd simfonia asta roșiatica, cu iz de gutui amărui, așternînd covor de frunze sofisticat nuanțate ...
... și ascultîndu-l pe Nicu Alifantis pe care în fiecare toamna te declari gelos, pentru ca-i sorb fiecare vers, fiece nota, orice acord de chitara cu fiecare mustață ii iubesc pentru emoția de toamna pe care o așterne pe portativ.
A în sfîrșit realizez nu este vorba de nici o lecție, este doar viata pe care o admiram și trăim noi micile feline ... ascunde în tine feerica simfonie a căderilor hainei franjurate cu mii de crampee de frunze în curcubee de culori ... asculta foșnetul unduitor prin covorul așternut la picioarele tale ... fii livada de struguri, de meri și gutui ... fii totul în toate acestea și ... iubește toamna.
Ploaia, un mănunchi de particule prefăcute în stropi măruntei ce curg uneori incetisor parcă nevrînd sa ne deranjeze gandurile, alteori ropotind pe asfaltul fierbinte si încercînd sa ne atragă atenţia asupra existenţei lor efemere.
Ea cea care ne aduce momente de meditaţie. Ce mult ne dorim sa redevenim copii sa păşim prin bălţile cele mai mari, batand puternic cu piciorul suprafaţa deranjată doar de stropii ce cad din cerul fumuriu.
Poţi sa iubeşti ploaia pentru mii de motive : pentru ca te face visător si
melancolic, pentru ca aduce răcoare peste toropeala zilelor fierbinţi, pentru ca adapostiti sub umbrele multicolore devenim romantici, pentru ca sărutul în ploaie este cel la care au visat aproape toţi adolescenţii, pentru ca dacă printre miile de picături se strecoară o raza de soare reverie curcubeului ne umple inima de bucurie ...
Nici o experienţă din lumea asta nu se aseamănă cu liniştea pe care ti-o poate da o dupaamiaza petrecută în compania razelor de soare. Un parc animat de răsetele copiilor ce simt ca lumea este întreagă a lor atunci cînd zburdă fericiţi prin iarba verde mîngîiata de mana de raze jucăuşe desprinse din cercul de foc de umple cerul dupaamiezii.
Aproape toate băncile din parc sunt pline cu sufletele oamenilor veniţi sa se desfete în adierea caldă a vîntului. Pare ca cercul de foc le-a dat o misiune importanta razelor sale. Le-a dar indicaţii ca astăzi sa încălzească pămîntul răcorit după ploaia de săptămîna trecută sa pregateasca iarba pentru vizita ce o vor face în curînd familiile la sfîrşit de săptămîna. Anumite raze sunt trimise sa mîngîie copacii în floare pentru ca acestia sa emane parfum rafimat care va incanta cu mireasma lor nasucurile ieşite la plimbare.
O raza se opreşte pe obrazul meu mangaindu-l, parcă zici ca si-a găsit un culcus potrivit si poposeste pentru a se odihni, rataseste prin par considerand ca este timpul sa îşi exerseze aptitudinile de pictor si folosind culorile pe care le are la dispoziţie desenează o nouă nuanţă pentru parul meu. O alta raza pătrunde printre gene iscoditoare, vrea sa scaneze irisul ochilor ce rătăcesc peste copaci. Parcă ştie ea ca în spatele pupilelor ce s-au micşorat de atîta lumina zace ceva bine păzit, poate un gînd, poate o poveste ştiută doar de suflet si trezita la viata de cercul de foc sau amintirea verii trecute cînd ochii doriţi desenau linia feţei mele, îmi mîngîia trupul si îmi aducea o nouă experienţă.
Raza de soare desprinsă din univers ce minuni poţi crea? Ce amintiri poţi trezi? Cat de tare poţi scruta în adancul de nepătruns al sufletului meu? De-ai şti cata bucurie îmi aduci ....
Am rugat vîntul pentru o seară sa facem schimb de vieți. El se încolăcește în jurul meu, mă cuprinde în brațe și mă așează pe genunchii lui. Se uita la mine întîi tandru, apoi amenințător, într-un final privirea îi devine întrebătoare: "Spune-mi copila mea pentru ce ai vrea sa facem acest schimb?".
Un pic încurcată evit pentru o clipa răspunsul, mi-e teamă ca mă va judeca greșit. Intuiește ezitarea mea, îmi citește deja gîndul; "Hai spune, vreau să-ți știu motivația, trebuie sa mă hotărăsc dacă ești potrivita pentru acest schimb".
Adierea vocii calde mi-a dat curaj, pana la urma as fi pierdut doar dacă nu aveam puterea sa îmi motivez dorința. Ce as fi putut fi mai rău decît atît ... poate doar gîndul ca s-ar putea supăra trimițănd crivățul sa mă înghețe? Ei și ce dacă, mi-am spus, numai cine nu are curaj nu va ști niciodată ce ai pierdut.
"Uite vîntule de mult timp mă gîndesc cum ar fi sa pot sufla pe străzile orașului în timp de vară aducînd un strop de răcoarea binevenita; sa pot pătrunde în casele oamenilor; sa am puterea pe care o ai tu de a distruge în cîteva secunde." Vîntul mă privește curios parcă puțin agitat, pare ca nu mă înțelege pe deplin, cred ca nu l-a mulțumit răspunsul meu și s-a hotărît sa nu-mi dea ascultare, îndeplinindu-mi dorința. În ultima clipa cînd aproape era sa dea verdictul, îl iau de gît și îi șoptesc timid la ureche: "este ultima mea șansa de ai înțelege pe oameni ..."
Acum își slăbește strînsoarea brațelor și mă ridica într-o palmă de-a sa vorbindu-mi cu autoritate: "ai acest dar din partea mea pentru o noapte, ai grija cum îl folosești și mai ales nu te lăsa influențată de nici un zvon care îți va circula pe la urechi." Înainte sa apuc sa-i mulțumesc pornisem în călătoria mult visată.
Sunt fericită și încep sa adii ușor mîngîind iarba înviorată de atingerea mea, alunec spre tulpina unui copac și mă joc de-a prinselea cu frunzele lui. Mă așez pe o creanga pentru a-mi trage nițel sufletul și privesc perechi de îndrăgostiți, plimbîndu-se. Cobor repejor iar ei supărați zic, "ce s-a pornit și vîntul asta asa dintr-o data." Ajunsa în dreptul lor le mîngîi fetele, le suflu încetișor prin par, le simt fericirea, simt cum vibrează dragostea în ei, doar se privesc și în ochii lor sta tot universul, ochii lor spun tot.. Asa înțeleg ca oamenii își dăruiesc iubirea printr-o privire care poate spune mai mult decît mii de cuvinte, astfel nerostita nu le-o poate fura nimeni, nici măcar eu, vîntul.
Mă rostogolesc mai departe pe străzile încălzite de atîtea raze cate le-au mîngîiat astăzi. Par a mă cunoaște și a mă întîmpină cu o oarecare bucurie, îmi fac semn sa mă strecor pe o alee și îmi arata direcția spre o terasa de unde se aude o muzica ce pare sa îi liniștească pe cei aflați acolo. Curiozitatea mă poarta pana la ei și încep sa adii ușor printre mese iar ei par mai veseli dintr-o data. Îmi amestec puțin degetele printre șervețelele de pe mese și mă hotărăsc sa mă opresc puțin la masa unor oameni ce par a vorbi probleme prea importante pentru a mai observa ca mi-am făcut apariția, eu vîntul. Mă agat de pantalonii unui domn intre doua vîrste ce discuta preocupat o propunere de afaceri cu cei din grupul sau. Nu pare a fi deranjat ca stau atîrnat de pantalonii lui parcă nici nu as fi prezent. Vorbește însuflețit despre valori, terenuri de amplasare, termene de execuție, avantaje și dezavantaje, iar într-un final decide ca cei din auditoriu sunt mulțumiți. Ridica paharul pentru a ciocni pentru reușita iar eu încep sa mă catar prin cămașă, el mă remarca și spune parcă numai pentru el, "ce bine ca adie vîntul", fata i se destinde, iar eu plec fericita mai departe. Înțeleg astfel ca oamenii au nevoie de dragoste și siguranță materiala, de reușită și victorie astfel se simt împliniți.
Cutreier apoi prin parcuri, alerg printre straturile de flori, pe băncile care încă mai asculta poveștile sau micile certuri ale cuplurilor. Mă opresc la o fîntîna arteziana și îndrept o rafala spre jetul de apa ce țîșnește spre cer. Astfel fac ca mii de particule de apa sa-i stropească pe cei din apropiere, unii părînd mulțumiți, alții încruntîndu-se și înțeleg ca asta depinde de starea lor de spirit.
Adierea mea pătrunde prin geamurile întredeschise ale dormitoarelor, unde pruncii dorm liniștiți, îndrăgostiții dorm ținutindu-se în brațe mulțumiți, bătrînii încă așteaptă somnul ...
Mă strecor ușor pe gaura cheii și cobor scările unui bloc, mă gîndesc sa salut și pădurea ce se afla aproape de mine. Mîngîi iarba, foșnesc printre frunze, sărut boticul animalutelor ce adulmeca mirosul hranei și apoi mă înalț spre cer.
Norii mă cheamă la ei pentru ca spun ei ca au nevoie de mine pentru ai purta într-un anume loc unde au sa ude pămîntul însetat. Ii port pe bratele mele și mă gîndesc la tot ce pot vedea de aici de sus. Lumea pare atît de mica privita din înălțimi.
Încep sa simt oboseala și mă gîndesc ca nu este ușoara nici viata Vîntului. El pare ca sa fi auzit și mă trezesc în același loc de unde am plecat, din nou pe genunchii lui, iar Vîntul mă întreabă: "ei cum ți s-a părut viata mea?" Știi ce cred eu? Nimeni nu are o viata ușoară. Mi se pare ca tu ai o grămadă de treburi de făcut atunci cînd îți începi activitatea.
"Dar spune-mi, cum rămîne cu problema ta? Ai reușit sa-i înțelegi pe oameni?" Cred ca lumea în care trăim este mult prea complexa decît realizam, ca fiecare are "situații" le-as numi eu, cu care trebuie sa se confrunte fie ele ușoare sau grele - în dragoste, la locul de munca sau în viata de zi cu zi. Totul este sa avem ințelepciunea necesară sa trecem peste ele și sa facem din ele lecții de viata favorabile.
I-am mulțumit Vîntului pentru favoare, iar el mi-a promis ca va veni sa mă viziteze de fiecare data cînd va poposi în orașul meu. Si cînd voi avea nevoie de o mîngîiere el îmi va atinge obrazul, dacă simt nevoia de tandrețe, mă va cuprinde în brațe, de voi vrea sa mă joc, își va strecura degetele prin parul meu si va sufla pana ce zîmbetul îi va da de știre ca sunt fericită ....
Postări
