Adiere...

  Am rugat vîntul pentru o seară sa facem schimb de vieți. El se încolăcește în jurul meu, mă cuprinde în brațe și mă așează pe genunchii lui. Se uita la mine întîi tandru, apoi amenințător, într-un final privirea îi devine întrebătoare: "Spune-mi copila mea pentru ce ai vrea sa facem acest schimb?".

  Un pic încurcată evit pentru o clipa răspunsul, mi-e teamă ca mă va judeca greșit. Intuiește ezitarea mea, îmi citește deja gîndul; "Hai spune, vreau să-ți știu motivația, trebuie sa mă hotărăsc dacă ești potrivita pentru acest schimb".

  Adierea vocii calde mi-a dat curaj, pana la urma as fi pierdut doar dacă nu aveam puterea sa îmi motivez dorința. Ce as fi putut fi mai rău decît atît ... poate doar gîndul ca s-ar putea supăra trimițănd crivățul sa mă înghețe? Ei și ce dacă, mi-am spus, numai cine nu are curaj nu va ști niciodată ce ai pierdut.

  "Uite vîntule de mult timp mă gîndesc cum ar fi sa pot sufla pe străzile orașului în timp de vară aducînd un strop de răcoarea binevenita; sa pot pătrunde în casele oamenilor; sa am puterea pe care o ai tu de a distruge în cîteva secunde."  Vîntul mă privește curios parcă puțin agitat, pare ca nu mă înțelege pe deplin, cred ca nu l-a mulțumit răspunsul meu și s-a hotărît sa nu-mi dea ascultare, îndeplinindu-mi dorința. În ultima clipa cînd aproape era sa dea verdictul, îl iau de gît și îi șoptesc timid la ureche: "este ultima mea șansa de ai înțelege pe oameni ..."

  Acum își slăbește strînsoarea brațelor și mă ridica într-o palmă de-a sa vorbindu-mi cu autoritate: "ai acest dar din partea mea pentru o noapte, ai grija cum îl folosești și mai ales nu te lăsa influențată de nici un zvon care îți va circula pe la urechi."  Înainte sa apuc sa-i mulțumesc pornisem în călătoria mult visată.

  Sunt fericită și încep sa adii ușor mîngîind iarba înviorată de atingerea mea, alunec spre tulpina unui copac și mă joc de-a prinselea cu frunzele lui. Mă așez pe o creanga pentru a-mi trage nițel sufletul și privesc perechi de îndrăgostiți, plimbîndu-se. Cobor repejor iar ei supărați zic, "ce s-a pornit și vîntul asta asa dintr-o data." Ajunsa în dreptul lor le mîngîi fetele, le suflu încetișor prin par, le simt fericirea, simt cum vibrează dragostea în ei, doar se privesc și în ochii lor sta tot universul, ochii lor spun tot.. Asa înțeleg ca oamenii își dăruiesc iubirea printr-o privire care poate spune mai mult decît mii de cuvinte, astfel nerostita nu le-o poate fura nimeni, nici măcar eu, vîntul.

  Mă rostogolesc mai departe pe străzile încălzite de atîtea raze cate le-au mîngîiat astăzi. Par a mă cunoaște și a mă întîmpină cu o oarecare bucurie, îmi fac semn sa mă strecor pe o alee și îmi arata direcția spre o terasa de unde se aude o muzica ce pare sa îi liniștească pe cei aflați acolo. Curiozitatea mă poarta pana la ei și încep sa adii ușor printre mese iar ei par mai veseli dintr-o data. Îmi amestec puțin degetele printre șervețelele de pe mese și mă hotărăsc sa mă opresc puțin la masa unor oameni ce par a vorbi probleme prea importante pentru a mai observa ca mi-am făcut apariția, eu vîntul. Mă agat de pantalonii unui domn intre doua vîrste ce discuta preocupat o propunere de afaceri cu cei din grupul sau. Nu pare a fi deranjat ca stau atîrnat de pantalonii lui parcă nici nu as fi prezent. Vorbește însuflețit despre valori, terenuri de amplasare, termene de execuție, avantaje și dezavantaje, iar într-un final decide ca cei din auditoriu sunt mulțumiți. Ridica paharul pentru a ciocni pentru reușita iar eu încep sa mă catar prin cămașă, el mă remarca și spune parcă numai pentru el, "ce bine ca adie vîntul", fata i se destinde, iar eu plec fericita mai departe. Înțeleg astfel ca oamenii au nevoie de dragoste și siguranță materiala, de reușită și victorie astfel se simt împliniți.

  Cutreier apoi prin parcuri, alerg printre straturile de flori, pe băncile care încă mai asculta poveștile sau micile certuri ale cuplurilor. Mă opresc la o fîntîna arteziana și îndrept o rafala spre jetul de apa ce țîșnește spre cer. Astfel fac ca mii de particule de apa sa-i stropească pe cei din apropiere, unii părînd mulțumiți, alții încruntîndu-se și înțeleg ca asta depinde de starea lor de spirit.

  Adierea mea pătrunde prin geamurile întredeschise ale dormitoarelor, unde pruncii dorm liniștiți, îndrăgostiții dorm ținutindu-se în brațe mulțumiți, bătrînii încă așteaptă somnul ...

  Mă strecor ușor pe gaura cheii și cobor scările unui bloc, mă gîndesc sa salut și pădurea ce se afla aproape de mine. Mîngîi iarba, foșnesc printre frunze, sărut boticul animalutelor ce adulmeca mirosul hranei și apoi mă înalț spre cer.

  Norii mă cheamă la ei pentru ca spun ei ca au nevoie de mine pentru ai purta într-un anume loc unde au sa ude pămîntul însetat. Ii port pe bratele mele și mă gîndesc la tot ce pot vedea de aici de sus. Lumea pare atît de mica privita din înălțimi.

  Încep sa simt oboseala și mă gîndesc ca nu este ușoara nici viata Vîntului. El pare ca sa fi auzit și mă trezesc în același loc de unde am plecat, din nou pe genunchii lui, iar Vîntul mă întreabă: "ei cum ți s-a părut viata mea?" Știi ce cred eu? Nimeni nu are o viata ușoară. Mi se pare ca tu ai o grămadă de treburi de făcut atunci cînd îți începi activitatea.

  "Dar spune-mi, cum rămîne cu problema ta? Ai reușit sa-i înțelegi pe oameni?" Cred ca lumea în care trăim este mult prea complexa decît realizam, ca fiecare are "situații" le-as numi eu, cu care trebuie sa se confrunte fie ele ușoare sau grele -  în dragoste, la locul de munca sau în viata de zi cu zi. Totul este sa avem ințelepciunea necesară sa trecem peste ele și sa facem din ele lecții de viata favorabile.

  I-am mulțumit Vîntului pentru favoare, iar el mi-a promis ca va veni sa mă viziteze de fiecare data cînd va poposi în orașul meu. Si cînd voi avea nevoie de o mîngîiere el îmi va atinge obrazul, dacă simt nevoia de tandrețe, mă va cuprinde în brațe, de voi vrea sa mă joc, își va strecura degetele prin parul meu si va sufla pana ce zîmbetul îi va da de știre ca sunt fericită ....